Naționala, în alb și negru, de la eșecul cu Cuba la victoria cu Ucraina

În decursul timpului, reprezentativa de fotbal a României a înregistrat mai multe eșecuri decât rezultate notabile, iar performanțele sale nu se compară cu cele ale vecinilor.

În 1967, România a pierdut cu 1-7 meciul din Elveția Foto: Profimedia

România a pierdut meciurile cu Suedia (1-2), Bosnia-Herțegovina (2-4) și Polonia (0-6) din Liga Națiunilor, iar un val de critici s-a abătut asupra selecționerului și a jucătorilor. S-a emis, totodată, și o întrebare: nu cumva avem așteptări prea mari de la naționala de fotbal? Iar aceasta a fost ridicată în timp de mai mulți oameni de fotbal, printre aceștia fiind Basarab Panduru, Christoph Daum și Răzvan Raț.

Cu toate că o analiză aprofundată a valorii naționalei noastre de fotbal nu se poate face într-o singură pagină de ziar voi încerca să arăt că numărul eșecurilor înregistrate de aceasta, în timp, e mult mai mare decât acela al succeselor. Iar ultimele nu sunt, totuși, atât de importante pe cât ne-ar plăcea să credem.

Din punct de vedere al participărilor la turneele finale ale competițiilor majore din fotbal România nu se prezintă foarte bine. La Campionatul Mondial, de pildă, s-au bifat numai 7 prezențe: 1930, 1934, 1938, 1970, 1990, 1994 și 1998. Cu mențiunea că la prima ediție echipele europene nu s-au îmbulzit să participe, fiind doar patru: România, Franța, Belgia și Iugoslavia. În privința rezultatelor, s-a atins „sferturile” în 1994, aceasta fiind cea mai importantă reușită a tricolorilor, aceea care le-a adus și apelativul „Generația de Aur”. La CE, avem 6 participări din 17 posibile, cu o prezență în „sferturi” în 2000. Ceea ce nu este foarte mult.

Comparativ, multe țări cu o populație mai mică decât a României și aflate în aceeași zonă geografică se mândresc cu rezultatele mult mai bune la fotbal. Ungaria are 9 prezențe la CM și două finale (1938, 1954), respectiv 5 la CE și un loc 3. Croația, o țară apărută după 1990, a bifat 6 turnee finale de CM și a fost vicecampioană mondială în 2018, respectiv 7 la CE, unde are două calificări în „sferturi”. Ucraina, deși are mai puține prezențe (una la CM și 4 la CE), a atins „sferturile” la ambele competiții. Adică aceeași fază în care a ajuns și România într-un secol de existență a naționalei. Serbia, ca „urmașă” a Iugoslaviei, are 13 participări la CM și două clasări pe locul 4, respectiv 6 la CE și două finale disputate. Bulgaria se mândrește tot cu 7 participări la CM și un loc 4 în 1994, respectiv două la CE și un loc 5. Grecia, deși e inferioară după numărul de apariții (3 la CM și 4 la CE), are un titlu european.

Eșec cu Cuba în 1938

În timp, și în privința celei mai importante reușite a naționalei de fotbal seniori au fost ridicat unele semne de întrebare. De altfel, chiar și Ilie Dumitrescu, unul dintre participanții la CM de fotbal din 1994, a declarat în momentul lansării documentarului despre acea echipă națională: „Nu i-aș spune Generația de Aur, ci Generația de Neuitat”. Practic, în urmă cu 32 de ani, România a ocupat locul 5, reușind să câștige în fața unor formații din America de Sud, respectiv de Nord: 3-1 cu Columbia, 1-0 cu SUA și 3-2 cu Argentina. Când a înfruntat formații din Europa, la fel de bine organizate ca și a noastră, au fost probleme: 1-4 cu Elveția și 2-2 (4-5 la loviturile de departajare) cu Suedia. Iar cârcotașii merg și mai departe spunând că atunci România a profitat de suspendarea lui Maradona pentru dopaj, dictată chiar înaintea partidei cu Argentina. Și că nici victoria în fața Columbiei, cea lăudată de Pele, nu trebuie supraestimată fiindcă această reprezentativă n-a reușit cine știe ce performanțe la mondiale (are 7 prezențe, cât are și naționala noastră, și a ajuns tot în „sferturi”, însă în 2014).

Legat de participările noastre la turneele finale ale CM pot fi remarcate victoriile cu Peru (3-1, în 1930), Cehoslovacia (2-1, în 1970), URSS (2-0, în 1990) și Anglia (2-1, în 1998). La polul opus se plasează acea înfrângere (1-2) cu Cuba din 1938! Un eșec neașteptat suferit în optimile de finală, la rejucare – în primul meci fusese 3-3.

Dezastrul de la Zurich

După război și până în 1970, naționala noastră de fotbal n-a izbutit să iasă din mediocritate. Și nu exagerez în niciun fel. Aceasta a ratat calificarea la CM din 1962, de pildă, fiindcă regimul comunist de atunci a decis ca ea să nu se prezinte la confruntările cu Italia din preliminarii! Iar această decizie a fost luată după ce la Campionatul European din 1960, România fusese eliminată în sferturile de finală de reprezentativa Cehoslovaciei, pierzând atât la București (0-2), cât și la Bratislava (0-3). Așa că s-a ajuns la concluzia că naționala nu are valoarea necesară...

O altă contraperformanță s-a înregistrat în 24 mai 1967, când echipa României a suferit una dintre cele mai dure înfrângeri din istoria sa: 1-7 cu Elveția. Meciul a contat pentru preliminariile Campionatului European din 1968, fiind disputat pe stadionul Hardturm din Zürich. Potrivit relatărilor ulterioare ale unor jucători care au evoluat în acea confruntare, medicul lotului le-ar fi administrat un complex de pastile sau „vitamine” menite să le crească energia și capacitatea de efort. Cu toate acestea, fotbaliștii s-au simțit fără vlagă, încasând 7 goluri într-un interval de 55 de minute. Din câte se pare, acele vitamine și-au făcut efectul înaintea meciului... Iar acel episod a fost catalogat drept un „dopaj pe invers”.

Paradoxal, la doi ani după acea nereușită România s-a calificat la CM din 1970, reușind să elimine Portugalia, adică formația medaliată cu bronz la ediția precedentă! Iar apoi, la turneul final din Mexic, naționala noastră, deși nu l-a avut pe Nicolae Dobrin pe teren, a reușit să câștige cu Cehoslovacia (1-2) și să facă meciuri bune cu Anglia (0-1), campioana mondială en titre, și cu Brazilia (2-3), formația lui Pele, cea care a și câștigat trofeul!

Acel ireal 4-6 cu Iugoslavia

Analizând evoluțiile tricolorilor se observă că aceștia au oscilat mai mereu rezultatele pozitive cu cele negative. Iar tocmai această inconstanță i-a privat, în mare măsură de obținerea unor performanțe deosebite. Un exemplu ar fi acel 4-6 cu Iugoslavia, din preliminariile CM 1978. Practic, atunci naționala noastră și-a anulat șansele de a juca la turneul final. Și aceasta dintr-o grupă de trei echipe, în care reușise să câștige (1-0) cu Spania, acasă, și să se impună (2-0) în Iugoslavia. Eșecul cu „plavii” (4-6) a făcut ca Spania să câștige grupa, cu 6 puncte, urmată de România, care a avut 4, și de Iugoslavia, care a adunat numai două... Atunci a apărut ideea că stadionul Steaua este unul ghinionist, dar și zvonul că ar fi fost un blat decis în plan politic... Fără să existe și vreo dovadă în acest sens.

Acesta nu este singurul exemplu de calificare compromisă în ultimul meci. La ediția următoare a CM, cea din Spania, România lui Valentin Stănescu a izbutit să învingă Anglia (2-1), la București, și a scos egal, 0-0, pe Wembley. În ciuda acestor rezultate obținute în fața favoritei grupei, naționala a ocupat locul 3, cu 8 puncte, la turneu final calificându-se Ungaria (10 puncte) și formația britanică (9 puncte). Iar atunci s-a ratat obiectivul fiindcă în ultimul meci, la București, România a pierdut (1-2) neașteptat în fața Elveției, care a terminat grupa pe 4!

Până și calificarea la turneul final Euro 2024 a fost presărată cu momente în care totul părea să fie pierdut. În meciul din Elveția, de pildă, adversarii au condus cu 2-0 și au avut numeroase ocazii de gol pe care le-au ratat cu seninătate. Iar pe final de meci, tricolorii au reușit să egaleze prin reușitele lui Mihăilă (min. 89 și 90+2)! De asemenea, naționala a revenit în partida cu Israel de la 0-1, impunându-se cu 2-1. Și a câștigat acasă, cu Kosovo, tot prin goluri marcate pe final de Stanciu (min. 83) și Mihăilă (min. 90+3). Apoi, la turneul final, România a reușit să câștige (3-0) cu Ucraina, rezultat care i-a permis să treacă de faza grupelor. 

Pentru a termina într-o notă pozitivă, voi aminti de două calificări pe care României le-a obținut în ultimul meci al preliminariilor. Prima a fost la turneul final al CE din 1984. Atunci, naționala antrenată de Mircea Lucescu a reușit să câștige o grupă extrem de tare, fiind superioară Italiei, care tocmai câștigase titlul mondial, Cehoslovaciei, o fostă campioană a Europei, Suediei și Ciprului. Acea calificare a fost cu atât mai meritorie cu cât la acea vreme participau numai opt formații la faza finală a competiției. A doua calificare importantă s-a reușit în 15 noiembrie 1989, când România a câștigat cu 3-1 în fața Danemarcei, revenind de la 0-1. Cu acel succes naționala noastră a revenit la turneul final al CM după o absență de două decenii.